Urmează un mesaj lung, vă rog să fiţi răbdători cu mine.

Odată cu comemorarea Pr. Iosif de zilele trecute, mă urmăresc cīteva gīnduri pe care aş dori să le īmpărtăşesc cu voi. De fapt, aceste gīnduri īmi erau prezente şi īnainte, cu o mai mică intensitate, dar să spunem că acum am avut cīteva limpeziri.

Ştim cu toţii realitatea ultimelor 20 de ani de la Oastea Domnului. Aceasta a dezbinării dintre fraţi. Ştim din istoria Oastei, din cele patru volume scrise de fr. Traian, că au mai fost fraţi şi grupuri mici dezbinate. Dar niciodată nu a fost o ruptură ca cea a ultimillor 20 de ani.

Mă rog Domnului, să-mi dea cuvinte potrivite să nu smintesc pe nimeni. Dar durerea mută, īnlăcrimată, a mea şi cred, a mai multor fraţi, nu mă lasă. Īmi repet de multă vreme că nu e treaba mea asta, şi am mai spus-o aici pe forum, că este o problemă a celor care au creat-o. Şi nici nu cred că rezolvarea va veni īn urma unor discuţii pe forumuri.


Hai să fiu mai concret. Anul acesta, la Sibiu am mers cu un grup de tineri din Galaţi, cu un autocar. Maşina noastră s-a "īmbolnăvit" chiar cu cīteva ore īnainte de a pleca şi aproape că renunţasem la ideia că vom ajunge, eu şi soţia mea, la adunarea de la Sibiu. Asta şi după cīteva telefoane, īn care fraţii care mergeau fiecare cu maşinile lor, chiar şi aici la autocar, īmi spuneau că e totul ocupat. Vroiam un loc măcar pentru mine. Īn sfīrşit, seara tīrziu, mă sună fratele cu autocarul şi-mi spune că a renunţat cineva şi ca ar fi loc. La ora 3 noaptea plecam din Galaţi. Pe drum am cāntat, ne-am rugat, am făcut poze, am avut timp să mai stăm de vorbă. Cu cīteva zile īnainte, vorbisem acolo la Sibiu şi de cazare peste noapte, toate erau bune şi frumoase.

Ei bine nu a fost chiar aşa pīnă la sfīrsit. Pe drum, s-a ajuns la concluzia că nu vor rămāne peste noapte, că vor participa numai la adunările din ziua respectivă (mai mult cea de la cimitir, organizată de "ceilalţi"), şi după adunarea de la Catedrală ar fi plecat. Primul nod īn gīt. Am zis, bine, cum veţi dori.

După programul stabilit, ajunşi la Sibiu, trebuia să mergem direct la Casa Oastei, la librărie, apoi... S-a īntīrziat puţin pe drum şi fiind o problemă orarul tahografului autocarului, cel care īnregistrează timpul obligatoriu de mers şi de oprire, s-a renunţat să se meargă la Casa Oastei. S-a hotărīt să se meargă direct spre cimitir. La intrarea īn Sibiu, cu bagajele pentru transmisia video, am coborīt din autocar, şi am luat-o singurel spre Casa Oastei. Al doilea nod īn gīt.

Apoi nu i-am mai văzut, fiecare a mers la ale lor. Ce tristeţe, nu? Acasă m-am īntors a doua zi, după adunare, cu alţi fraţi, care au venit prima dată pānă la Matca, apoi cu altă maşină, pīnă acasă la Galaţi.

Ei şi ce am vrut să spun cu povestea mea? Īncă o tristeţe adăugată la altele. Acesta a fost un mic exemplu. Nu caut vina la cineva anume. Aş vrea din tot sufletul ca trişteţi şi dureri de acest fel să nu mai avem parte. Aş fi vrut să nu vorbim uşor de unele lucruri (am stat īn cumpănă, dacă să scriu sau nu acest mesaj). Aş fi vrut să nu vorbim uşor despre fraţi şi despre multa/puţina lor ostaşie.
Cu cīteva zile īnainte de a ajunge la Sibiu, citisem un articol care m-a pus pe gānduri, despre (ne)vrednicia cu care mergem la Părintele nostru, la Sibiu.

Problema nu este deloc simplă. Ranele celor 20 de ani, vor provoca īncă mari dureri. Simt că unii fraţi, dintre cei care vor citi aceste rīnduri, vor suferi cu mine aceaşi amărăciune şi neputinţă. Alţii vor veni cu soluţii superficiale şi fiscale. Alţii se vor precipita să ridice parul. Aş fi mulţumit dacă aş provoca la gīnduri serioase şi dorinţe de īndreptare, poate şi pe cei resposabili cu dezbinarea ultimilor ani.

Cum am scris mai sus, nu sunt persoana competentă să dau soluţii duhovniceşti. Sunt ultimul dintre fraţi, iar domeniul meu de activitate īn Oastea Domnului este mai mult unul tehnic, decāt duhovnicesc. Dar dacă dorim īndreptarea lucrurilor, primul pas este să conştientizăm. Un om bolnav, nu se poate vindeca, dacă el nu este, īn primul rīnd, conştient de boala sa.

Desigur că nu am zis lucruri noi, dar observ īn ultima vreme, chiar şi cānd eram la Sibiu, o jenă, o teamă, de a vorbi de īndreptare a dezbinării, īn timp ce marea majoritate a fraţilor suspină şi aşteaptă, asemeni unor tineri din autocarul cu care venisem, care doreau să rămīnă şi pentru a doua zi. De obicei, cei care "conduc ostilităţile" sunt pe o poziţie dură: "ei au greşit, ei să se īntoarcă"; "ei sectarii... noi nu vrem amestecătură, noi suntem purii..."; "ei formaliştii, ei cu popii şi cu slujbele lor..." "nici Sibiul, nici Simeria, noi suntem adevăraţii ostaşi... Noi aici la Iaşi, Suceava"; "Ba avem nevoie de colegii biblice şi de modele "relevante", de import, parfumaţi, cu cravată şi fără batic..." Fiecare se crede īndreptăţit să facă ceea ce a făcut īn ultima vreme. Şi culmea că īn cele mai multe cazuri, se crede că nu este rea intenţie. Unii chiar cred īn ceea ce fac şi sunt īncredinţaţi că adevărul e de partea lor. Uitaţi-vă de cīte ori am folosit cuvānt "cred"! Cazurile grave de abateri de la īnvăţătură şi de la conştiinţa frăţieităţii - amīndouă la fel de păguboase, sunt folosite ca arme īmpotriva celorlalţi.

Fiecare are argumentele lui mai mult sau mai puţin credibile şi realiste, dar... unde-i Hristos la toate acestea? Unde-i mila şi compasiunea pentru cel pe care noi īl considerăm mai slab şi căzut? Unde-i dorinţa de a ridica pe fratele nostru, de a īntinde o mānă? Unde-i atitudinea de apartenenţă la frăţietate sfāntă? De ce desconsiderăm pe fraţi? De ce nu ne mai considerăm fraţi cu unii? Suntem parte din această binecuvīntată familie, chiar dacă unii s-au īndepartat mai mult sau puţin de la căldura căminului! Nu străini! FRAŢI! Doamne!

Vindecarea ar putea veni, după părerea mea umilă, atunci cīnd vom fi mai atenţi şi mai sensibili la ceea ce fac fraţii şi la raportarea personală faţă de ei. Limpezimea de care vorbeam la īnceput, ar putea fi exprimată mai uşor, prin versurile următoare, ale fratelui Traian. Rugămintea mea este să avem răbdare să citim şi să recitim versurile de mai jos, chiar dacă le-a cāntat de multe ori, mai mult din buze decīt din inimă:

Noi avem toţi un Domn īmpreună,
şi-ntre noi toţi, prin El, suntem fraţi,
la un lanţ, la un jug şi-o cunună
pentru El, ca şi El destinaţi.

Noi avem un ogor īmpreună,
singuratici adesea lucrăm,
dar curānd, fericiţi, roada bună
īmpreună o s-o adunăm.

Noi avem toţi o ţintă-mpreună,
īnspre ea necurmat să privim,
de e vānt, ori senin, ori furtună
īntr-un gānd pentru El să trăim.

Căci avem o chemare-mpreună
pentru care răspundem la fel,
pentru ea, fiecare să-şi pună
inima şi puterea din el.

Să luptăm totdeauna-mpreună,
tot ce facem să fie-ntr-un gānd,
fiecare cu drag se supună,
toţi un duh şi-o simţire avānd.

Fiţi smeriţi şi fiţi blānzi īmpreună,
iertători şi-ntr-un duh credincios,
īmpreună purtānd lupta bună,
din iubire slujind lui Hristos.

Nu uitaţi, o, nicicānd, că-mpreună
īntre voi, prin Hristos, sunteţi fraţi,
pentru-o jertfă, şi-un jug, şi-o cunună
īn aceeaşi Lucrare chemaţi...



Primul bolnav sunt eu. Mie-mi lipsesc multe, din cele despre care numai vorbim, dar nu īmplinim. Şi nici nu ştiu de unde să īncep. Ajutaţi-mă fraţilor!

Your comment:
             Name:
            E-mail:

Enter the string of characters appearing in the picture: Remember Me